Prima lamă, Gillette al meu · Ediția română · Nr. 15
GILLETTE: OMUL CARE M-A VĂZUT
Nu am avut niciodată norocul să am un mentor.
În primii douăzeci și șapte de ani ai vieții mele am întâlnit aproape exclusiv femei. Femei de toate temperamentele, de toate sensibilitățile, de toate staturile intelectuale și umane. Poate că viața voia pur și simplu să-mi amintească un adevăr elementar: și eu eram fiul unei femei. Și ce fiu.
Apoi a venit 1992.
O campanie politică, construită în jurul unui antreprenor din Cosenza din domeniul educației, care avea să devină mai târziu, contra tuturor așteptărilor, deputat în Parlamentul italian, a schimbat cursul multor lucruri. Nu din cauza politicii în sine, ci din cauza oamenilor pe care am avut ocazia să-i întâlnesc. Ei au fost cei care au deschis ușa posibilităților.
Eram un novice într-o lume construită pe apartenență. Nimeni nu putea înțelege de unde veneam.
Întrebarea era mereu aceeași.
„De ce nu l-a inițiat nimeni? De ce nu l-a luat nimeni sub aripa lui?”
Mă vedeau ca pe o piatră brută pe care nimeni nu lucrase încă.
Din direcții diferite veneau invitații, apropieri, propuneri. Porneau adesea din medii care aveau prea puțin de-a face cu cultura, cu istoria sau cu o creștere interioară autentică. Erau lumi susținute de servilism, de dominație și de simplul exercițiu al puterii.
Le priveam cu respect, dar de la distanță.
Erau încăperi în care nu voiam să intru.
Și nu am intrat.
Apoi, într-o zi, am primit un telefon.
Era Gino Domanico, un adevărat maestru al vieții.
Profesor universitar care alesese să se dedice predării, avea acea eleganță rară a comunicării care nu se poate preda și nu se poate imita. După doar câteva clipe de conversație, am înțeles ceva ce mi s-a părut absurd atunci și ce cred și astăzi:
Tocmai îl întâlnisem pe omul căruia urma să-i încredințez o parte importantă din creșterea mea.
M-a invitat la cină.
Nu a fost niciodată o curtare și nici o lecție formală. Gino avea un dar aparte: știa să citească sufletele și mințile. A mea era probabil o carte deschisă pentru el.
Nu mi-a explicat niciodată care era rolul lui și nici din ce tradiție venea. Mi-a lăsat pur și simplu o frază pe care nu am uitat-o niciodată:
„Într-o zi, când mă vei vedea cu adevărat, cu sau fără ecrane, vei ști cine sunt și unde sunt.”
Chiar și ca novice, am înțeles sensul acelor cuvinte.
Eram un om care bătea la ușa unui templu, cerând lumină. Nu lumină materială, pentru că niciunul dintre noi nu lucra pentru o companie de electricitate, ci acel fel de lumină care îi îngăduie unui om să se vadă pe sine mai limpede.
Gino a făcut primul gest de primire.
Apoi a venit Tonino.
Una dintre figurile cele mai respectate din cadrul instituției, m-a observat doar puțină vreme înainte să pună aceeași întrebare pe care o mai auzisem de multe ori.
„De ce nu l-a văzut nimeni înainte? Unde a fost în toți acești ani?”
Răspunsul a fost simplu.
„Lucrează în Cosenza. S-a născut în Reggio Calabria. Cunoaște jumătate din lume. Oamenilor le pasă de el. Și este unul dintre noi. Singura diferență este că, după botezul catolic, nu a mai primit nicio altă inițiere.”
Răspunsul acela a fost de ajuns.
Mi s-a îngăduit să încep, în modul cuvenit și la timpul cuvenit, drumul rezervat Fiilor Văduvei.
Din acel moment, Gino nu m-a mai ținut niciodată de mână.
Nu era nevoie.
Privirea lui și câteva cuvinte erau de ajuns. Cu el, o tăcere putea cuprinde mai multă învățătură decât o carte de cinci sute de pagini.
Apoi a sosit ziua.
L-am găsit acolo, printre bănci.
Tăcut. Aproape sever.
Locul cerea o anumită ținută, întâi lăuntrică, apoi exterioară.
Într-o scurtă pauză în spațiul din afara Camerei Reflecției, Sala Pașilor Pierduți, ne-am trezit unul lângă altul. S-a apropiat de mine fără să spună mare lucru. Și totuși, în acel moment, am simțit amândoi aceeași emoție.
O emoție care nu s-a stins niciodată.
Treizeci și trei de ani mai târziu, este încă aici.
Poate pentru că anumite întâlniri nu aparțin trecutului.
Ele continuă să ne inițieze de fiecare dată când ni le amintim.
TFA
Ferdinando Frega
P.S.
După ce am scris această poveste, am simțit că lipsea o bucată autentică din mozaic. Câteva ore de reflecție în timpul nopții mi-au fost de ajuns ca să înțeleg ce era.
În vara aceea Gino stătea în vila lui de lângă mare. Mă invitase de mai multe ori să-l vizitez și, într-o seară, am găsit în sfârșit prilejul să-i bat la ușă.
M-a primit cu o afecțiune pe care nu am uitat-o niciodată și cu acel prilej am cunoscut-o pe Teresa, femeia vieții lui.
Era tânără, elegantă și grațioasă în mod firesc. Nu făcea parte din categoria oamenilor care caută să-i impresioneze pe alții. Câteva minute au fost de ajuns ca să simt o inteligență vie, însoțită de o rară capacitate de a înțelege persoana care stătea în fața ei.
Lucra în domeniul bancar și ocupa o funcție de răspundere. În anii care au urmat am auzit comentarii remarcabil de asemănătoare de la prieteni și colegi care o cunoșteau bine: Teresa avea o intuiție neobișnuită și o capacitate extraordinară de a evalua aproape imediat cât de demni de încredere sunt oamenii.
Între noi s-a născut o apropiere firească.
Era ușor de înțeles că amândoi țineam profund la aceeași persoană. Firește, în moduri diferite, dar cu aceeași afecțiune de fond.
Găsisem o soră a inimii de care să am grijă. Nu și-a exprimat niciodată asemenea lucruri în cuvinte, dar am avut adesea senzația că recunoscuse și ea ceva asemănător.
Întâlnirea aceea a produs însă un efect și mai important.
Mi-a confirmat o convingere pe care timpul nu a dezmințit-o niciodată: un mentor bun se dezvăluie aproape întotdeauna prin ochii femeii care merge alături de el. Ea nu o înlocuiește pe mamă și nici nu se confundă cu ea. Ea completează portretul uman al bărbatului.
Iar mentorul meu era unul dintre acești bărbați.
Cu stimă,
Ferdinando Frega
THE BIC SAGAThe takeover that never happened.
THE WILKINSON SAGAThe steel aunt.