PREȘEDINTE ȘI CEO GILLETTE

Cu cât compania este mai mare, cu cât deservește mai multe piețe, cu cât portofoliul ei de produse este mai larg, cu atât, paradoxal, par să fie mai puține responsabilitățile directe ale Președintelui.

Poate suna ca o afirmație provocatoare, dar foarte des exact așa stau lucrurile.

Când oamenii privesc o mare multinațională din afară, tind să și-l imagineze pe Președinte drept comandantul absolut al navei. În realitate, în corporațiile moderne, Președintele reprezintă adesea autoritatea instituțională, continuitatea și relația cu consiliul de administrație și cu acționarii.

Cel care pășește de fapt pe câmpul de luptă în fiecare dimineață este altcineva: CEO-ul.

CEO-ul este cel care trebuie să livreze rezultate.

CEO-ul este cel care trebuie să explice de ce vânzările cresc sau scad.

CEO-ul este cel care trebuie să justifice o pierdere de cotă de piață.

CEO-ul este cel care trebuie să facă față grevelor, crizelor industriale, retragerilor de produse, greșelilor strategice și schimbărilor organizaționale.

Pe scurt, CEO-ul trăiește sub o supraveghere constantă.

Fiecare trimestru aduce o judecată.

Fiecare an aduce o evaluare.

Fiecare decizie are un preț.

Când lucrurile merg bine, meritul se împarte.

Când lucrurile merg prost, responsabilitatea ajunge de obicei pe un singur birou.

Al CEO-ului.

Președintele, în schimb, ocupă un teritoriu mai sofisticat.

Președintele participă la deciziile strategice.

Președintele ajută la definirea direcției.

Președintele influențează prioritățile.

Președintele dialoghează cu acționarii.

Președintele construiește relații.

Președintele gestionează echilibrele și structurile de putere.

Și totuși, Președintele apare rareori în prima linie operațională.

Este un rol construit mai mult pe influență decât pe execuție.

Mai mult pe îndrumare decât pe răspundere directă.

Mai mult pe putere decât pe expunere.

De aceea, în marile corporații, relația dintre Președinte și CEO este una dintre cele mai delicate dinamici din întregul sistem.

Pe hârtie, par aliați.

În realitate, servesc adesea nevoi diferite.

Președintele vrea să protejeze instituția.

CEO-ul trebuie să protejeze performanța.

Președintele gândește în termeni de stabilitate.

CEO-ul gândește în termeni de rezultate.

Președintele poate aștepta.

CEO-ul trebuie să răspundă imediat.

Când cele două roluri sunt aliniate, organizația devine mai puternică.

Când apare conflictul, întreaga companie simte repede tensiunea.

Directorii nu mai știu pe cine să urmeze.

Prioritățile devin neclare.

Deciziile încetinesc.

Politica internă începe să înlocuiască competiția de pe piață.

Și foarte des, CEO-ul este cel care plătește în cele din urmă prețul.

Dintr-un motiv foarte simplu.

Un consiliu de administrație poate înlocui un CEO în câteva minute.

Înlocuirea unui Președinte este mult mai complicată.

De aceea CEO-ul unei mari corporații ocupă o poziție unică.

CEO-ul poartă responsabilități enorme.

CEO-ul conduce mii de oameni.

CEO-ul mută miliarde de dolari.

CEO-ul ia decizii care influențează piețe întregi.

Și totuși, poziția este întotdeauna temporară.

Într-o zi, CEO-ul poate fi celebrat ca arhitectul succesului.

Câteva trimestre mai târziu, același CEO poate deveni principala explicație pentru problemele companiei.

Președintele, între timp, reprezintă adesea memoria și continuitatea sistemului.

Unul execută.

Celălalt supraveghează.

Unul aleargă.

Celălalt privește.

Unul livrează rezultate.

Celălalt protejează puterea.

Și tocmai în acest echilibru fragil devine limpede unul dintre adevărurile cel mai puțin discutate ale managementului corporativ:

în marile corporații, puterea și răspunderea nu stau întotdeauna în același birou.