GILLETTE: FIICA MEA

Tocmai ne așezaserăm la masă. Ea era în fața mea. Soția mea, așezată într-o parte, m-a întrebat de ce o priveam în tăcere, fără un cuvânt.

M-a întrebat dacă era un motiv, o împrejurare, ceva care îmi concentrase atenția în felul acela.

Îmi mâncam hot-dogul — cel mai bun lucru pe care puteam să-l am, chiar și în Italia — iar ochii mei îi căutau pe ai ei. Giorgia. Fiica mea. Încercam să înțeleg ce purta în ea.

Era cu adevărat o parte din mine. Imperfecțiunile mele într-un trup perfect. O minte rafinată. O femeie.

La un moment dat s-a ridicat ca să conteste ceva ce spusesem mai devreme — aproape ca să mă corecteze, cu felul ei, cu personalitatea aceea — și a încercat să-mi dea câteva bătăi ușoare pe umeri. Genul pe care mamele li le dau copiilor.

Dar eu eram doar tatăl ei. Și am zâmbit, gândindu-mă că aveam lângă mine încă o femeie, după mama mea, cu aceeași misiune: nu să mă protejeze, ci să mă controleze. Acesta era destinul meu.

M-am întrebat de ce. Ce era cu adevărat sufletul meu. Pe cine reprezentam în acel moment. M-am întrebat, sincer, cine naiba eram.

Aceeași întrebare pe care și-o pun cei care mă cunosc. Cei care mă citesc. Și poate într-o zi, dintr-un colț al New Yorkului, mă vor vedea cu un cărucior, dăruind hot-doguri pe stradă — doar pentru bucuria de a vedea oamenii zâmbind. Așa cum a fost mereu, de 61 de ani. Fără niciun preț pentru nimeni.

Pentru că asta sunt eu.