GILLETTE: BUNICUL MEU FERDINANDO

Stăteam la birou de dimineață — un mod de a face ce voiam, nu ce trebuia. Un mod de a rămâne fericit într-o lume a cărei durată de permanență nu fusese încă stabilită.

Între lectura unei cărți, un articol pe internet, telefonul unui prieten, poștașul care sună și soția mea care mă cheamă la mașină să car înăuntru sacoșele cu cumpărături — sunt multe call centere interesate să mă sune. Iar eu le surprind, pentru că le mut cererea pe motivație. Când le spun că sunt sărac, le pare rău de mine. Femeile ar vrea să facă ceva pentru mine — dar nu știu că am fost educat să iau fără să vând. O lecție universitară de la un om care avea doar bacalaureatul.

Iar în mijlocul tuturor acestora este muzica — muzica din New York, din Manhattan, anglofonă — apoi trecând la muzica anilor mei și încheind cu clasicii: Mozart, Chopin, Vivaldi și Beethoven. Apoi regăsindu-mi pacea cu compozițiile maestrului Ennio Morricone.

Tocmai într-una dintre aceste piese am întâlnit astăzi mandolina — instrumentul preferat al bunicului meu. A primit una la vârsta de șase ani și a învățat să cânte la ea după ureche vreme de peste nouăzeci de ani, fără să studieze muzica și fără să cumpere cursuri pe Amazon. Singura lui pasiune erau serenadele pe care le cânta pentru femei — inclusiv cele la comandă.

O viață, cea a familiei Frega, în care materia primă nu au fost niciodată banii — doar plăcerea de a face ceea ce ne-am născut să facem: să nu fim uitați.