BĂRBATUL GILLETTE ȘI FEMEILE JAPONEZE

Tocmai ajunsesem la Roma și, ca întotdeauna, am făcut o vizită la Bazilica Sfântul Petru din Vatican. Era singurul meu omagiu adus primului meu coleg Gillette, cel care lucra teritoriul Galileii cu o echipă de doisprezece care îl urmau peste tot. Cifrele pe care le-a produs au fost de așa natură încât, două mii de ani mai târziu, nici măcar Wall Street nu reușește să-l treacă pe listele sale.

Mergeam pe culoarul care duce la intrarea principală, era ora unsprezece dimineața, când un grup de oameni mi-a atras atenția cu o singură frază: HELP ME, PLEASE?

Cât să-mi dau seama dacă strigătul de ajutor îmi era adresat mie, și, întorcându-mă, am întâlnit privirile a șase femei cu trăsături tipic asiatice: zâmbitoare de la prima clipă, luminoase, frumoase, amabile, bine-crescute, elegante. Am înțeles imediat că nu erau chinezoaice, napolitanele cu ochi migdalați. Și într-adevăr, când le-am întrebat WHERE ARE YOU FROM, au răspuns toate odată: vin din Japonia. Femei și fiice ale Soarelui-Răsare:

MY JAPAN.

Zâmbesc și mă prezint imediat, scuturând de praf o engleză pe care n-am mai folosit-o de ceva vreme: NICE TO MEET YOU, MY NAME IS FREGA. Iar ele răspund călduros, perfect sincronizate, în cor, spunându-mi… FREGA SUN.

Drace. Încă n-am apucat să vorbesc și deja îmi spun soare. Așa că vine întrebarea mea: de ce îmi spuneți soare? Izbucnesc în râs ca nebunele ca să-mi explice că SUN-ul lor nu e soarele, ci SAN, cea mai aleasă formă de respect a lor față de o persoană. Vorbeau în cod.

Așa că m-am pus la mijloc și le-am explicat ce înseamnă SAN în italiană: e cuvântul pe care îl dăm sfinților catolici, celor care au fost sanctificați de Mama Biserică și au trecut într-o viață mai bună. Iar eu încă nu aveam dreptul la titlu, doar pentru că eram încă în viață.

Eh. Toate râzând ca nebunele.

Nu știam ce altceva să fac sau să spun. HELP ME PLEASE-ul lor de mai devreme dispăruse, dar mă aflam într-un loc privilegiat și nu l-aș fi părăsit pentru nimic în lume: mintea femeilor.

Cea mai în vârstă m-a luat de braț, a continuat să-mi zâmbească și m-a invitat s-o urmez pe ea și pe celelalte. Ne-am îndreptat spre ieșire. Am crezut că era încă una dintre glumele colegului meu din Galileea. Dar unde mergeam?

Câteva străzi, câteva străduțe lăturalnice, și ajungem la o trattorie romană, unde mă invită la prânz. Sunt surprins și impresionat, dar toate acestea se întâmplă dintr-un singur motiv: femeile japoneze au radar, ca toate femeile lumii, dar al lor a fost reglat altfel de cultura samurailor, unde înaintea oricărei vieți se pune codul. Da, ai auzit bine. Suntem la Roma, în Italia, dar înăuntrul acelei trattorii ele îmi spuneau: WELCOME TO JAPAN.

Ne așezăm la o masă strict rotundă. Ne privim cu toții în față. Nu e forma obișnuită de masă pentru un han italian, dar poate că au ales-o tocmai de aceea.

Mă întreabă câți ani am, cu ce mă ocup, dacă sunt italian, dacă sunt căsătorit, dacă am copii. Iar eu răspund cu o întrebare: așa îi interoghează poliția din Japonia pe hoți?

Încă un hohot de râs. Dar sunt curioase, vor să știe și vor să ia fără să ceară: sunt femeile lumii.

Le spun că sunt un hoț cognitiv. În Italia rolul acesta le revine celor pe care îi numim rubacuori, hoți de inimi, care nu sunt întotdeauna clasicii latin lovers. Aceia mergeau prin anii cincizeci; acum au expirat, ca iaurtul.

Un hohot de râs, dar nu-mi dau seama dacă râd de glume, de ținuta mea sau dacă e doar politețe. Apoi cea mai în vârstă din grup, aproape ca să-și ceară scuze, explică felul lor de a se purta și îmi deschide o fereastră spre cultura japoneză, iar chiar acolo înțeleg că mă aflu într-una dintre casele pe care le-am frecventat în viața mea.

Începe prin a spune că nu sunt șase gâște prostuțe care gâgâie înainte să intre în apă: zâmbetul este plăcere, bucurie, respect, și nu doar o trăsătură emoțională.

Nu cedează niciun centimetru în a vrea răspunsuri la întrebările lor, așa că le spun că am șaizeci și unu de ani, că sunt căsătorit, că am trei copii și că am o înțelegere cu soția mea din 1993 care îmi permite să mă logodesc oriunde în lume cu o singură condiție: să fie cu contract pe durată determinată și fără să-i dau copii nimănui.

Credeam că zâmbetele se vor aprinde din nou, dar ca prin magie dispar, iar versiunea serioasă apare pe fiecare chip, într-atât încât mă întreb unde am greșit.

Cea mai în vârstă din grup se apleacă mai aproape și îmi spune pe loc că sunt în Italia de treizeci de zile și au cunoscut mulți oameni, dar că nimeni nu s-a purtat vreodată cu această onestitate intelectuală. Pe scurt: un compliment.

N-am avut niciodată vreun moment de rătăcire sau vreun conflict cu propria personalitate, nici vreun ego căruia să-i dau socoteală. Dar știam că în acel moment precis eram, cognitiv, în vârful muntelui Fuji, doar că pe versantul greșit, înăuntrul unei trattorii romane.

Nici nu mi s-a stins bine scurta reflecție, când cea mai tânără se întoarce spre mine și spune: Mr. Frega Fuji. Iar eu: minchiaaaaa.

O caut înăuntrul privirii ei, înăuntrul ochilor ei, și îi spun cu tandrețe: scumpo, mulțumesc pentru Fuji, dar acum trebuie să plec, timpul a trecut. Înainte de asta, însă, așez pe masă cărțile mele de non-vizită gillettenarrative.com, câte una pentru fiecare.

Sunt impresionate. Cunosc site-ul acela. Toată Japonia îl cunoaște; ele au fost primele din lume care l-au descoperit. Poate abia acum înțeleg motivul.

Codurile pe care mi le-a lăsat tata: n-am avut niciodată ocazia să-l întreb dacă fusese vreodată în Japonia, dar de un lucru sunt sigur. Cele șase femei le-au decodat și, în tăcere, și-au dat verdictul.

Plec. Las niște bani pe masă pentru prânzul lor și le văd plângând toate împreună. Cred că s-au simțit jignite pentru că nu m-am logodit cu niciuna dintre ele. În schimb, toate îmi fac cu mâna în cor, spunând:

ciao gillettenarrative