GILLETTE: FACTURAT DUPĂ MOARTE

Să mor nu devenise niciodată o problemă. Pentru un om ca mine, singura grijă era alegerea locului și, dacă mi s-ar fi dat această ocazie, l-aș fi ales cu siguranță pe cel mai bun: patul unei femei pe care n-o cunoșteam.

După mintea mea, acela era de departe cel mai frumos punct de trecere între ceea ce suntem și ceea ce vom deveni, plănuind mereu să aducem cu noi, ca zestre, aplicația plăcerii.

Ahahahahahah

Șase episoade de comă clinică încercaseră și dăduseră greș, cu o speranță de viață anunțată în linii mari undeva între patruzeci și opt de ore și cel mult treizeci de zile. Dar cei care făceau aceste prognoze erau adesea medici — cei ale căror rețete le plătește sistemul public de sănătate, și nu doar ei: și cel care pleacă în vacanță cu amanta din onorarii ascunse în rețete țintite pentru companiile farmaceutice — și niciodată, dar niciodată, o prognoză adevărată de la un expert în meteorologie.

Și de fiecare dată, lângă pat, stătea — punctual și, din câte îmi aminteam, mereu același, același format și aceeași culoare, aceleași detalii, fără găuri de aerisire, ca și cum ar fi fost făcut pe măsură — un sicriu cu o etichetă cu numele: FERDINANDO FREGA.

Nimeni nu zâmbea, dar rămânea mereu acolo, așteptând, în timp ce consiliul iadului hotăra dacă era mai convenabil să mă lase pe pământ, să le fiu tuturor un ghimpe în fund cu gillettenarrative.com, sau să mă lase să trec în locul acela, fără telefon și fără bani, unde aș fi putut crea un nou ALFHABETDEVIL care le-ar fi destabilizat cu siguranță și lor formatul actual.

Iar când a devenit limpede că trebuia să rămân pe pământ, într-o zi a sosit chiar și factura casei de pompe funebre, cu această descriere în detalii și la capitolele de cost:

6 opriri ale dricului;

Rezervarea sicriului;

Model cu înveliș dublu, mărimea XXL;

Opt purtători de sicriu angajați timp de treizeci de ore;

Întreținere și timp de așteptare în regim de disponibilitate;

Taxe și TVA.

Dobânzi și reevaluare.

Total: 3.500 de euro, plătibili prin transfer bancar în termen de 30 de zile de la data facturii.

Prins de vrajă, m-am dus să verific datele destinatarului, convins că era o greșeală, și în schimb le-am găsit pe ale mele, perfect corecte. Nu exista nicio îndoială: mortul trebuia să plătească pentru cel viu, iar cererea era mai presus de orice discuție.

Dar nimeni nu știa că eu sunt cineva la care nu te aștepți. Ieșit din spital, în timpul liber și în lunga așteptare de acasă, m-am îngrijit să sun la firma de pompe funebre, dându-mă drept fiul defunctului. După ce am investit ceva timp, o glumă după alta, și am câștigat simpatia secretarei, am invitat-o la cină, iar ea a acceptat fără greutate. La urma urmei, eu eram doar fiul mortului.

Aveam să văd chestiunea cu ochii mei și să înțeleg ce se întâmplă după aceea, când un om e considerat mort prin definiție — dar aveam s-o pot povesti viu. Asta mă fascina.

M-am dus s-o iau de acasă. Purta un parfum puternic și dulce, de genul celor care spun ia-mă, sunt a ta. Avea vreo patruzeci de ani, nu tocmai în prima floare a tinereții.

Eu eram cu destul mai în vârstă, dar în familia mea vârsta fusese mereu o părere, nu un fapt dintr-un certificat de naștere și, în plus, nu te bagi în pat cu buletinul: acela e pentru biserică, atunci când te căsătorești.

După cină am contestat factura morții — nu serviciile în sine, acelea erau sacre și mai presus de orice discuție, ci calitatea și tipul lor, care nu fuseseră nici convenite, nici propuse: comanda plecase automat. Săraca a simțit greutatea momentului și n-a avut de ales decât să-mi ofere o reducere. Dar cât?

N-am vrut să par agresiv — la urma urmei, eu eram presupusul mort —, așa că am amânat partea financiară pentru altă zi, iar ea a fost de acord.

Când a venit momentul să plătim cina, ca prin magie, mi-am dat seama că nu aveam portofelul, dar ea a fost destul de amabilă și de grațioasă încât să-mi spună că se ocupă ea, nicio problemă. Îmi amintesc și acum suma: 169 de euro.

Când am plecat, am dus-o înapoi acasă și mi-am cerut scuze. I-am explicat că îmi pierdusem portofelul cu toate actele și că, pentru seara aceea, și romantismul avea să rămână printre obiectele pierdute.

A zâmbit, dar n-a făcut niciun comentariu. A dat din cap, așa cum numai femeile știu.

Cam după o oră i-am scris un mesaj că îl găsisem, și apoi rândurile care au șocat-o:

Știi, eu sunt cel de pe factură.

Ți-am spus că eram mort.

Problema e că sunt încă viu și continui s-o cost bani pe compania ta.

Cei 169 de euro sunt dovada.

Nu te încrede niciodată într-un bărbat care nu vrea să moară.