OAMENII GILLETTE AU MURIT

În viața unui om coexistă multe lucruri, dar primele rămân necesitatea și nevoia.

În aceste două dimensiuni omul se dezvăluie, dar partea spirituală se hrănește din decizii emoționale — niciodată din raționamente reci și logice.

Azi a fost ziua mea, ziua dedicată colegilor mei de la Gillette care au murit la sfârșitul anilor petrecuți în companie.

Primul gând s-a dus la tatăl meu, cum era firesc. Lacrimile păreau să nu se mai termine, până când o voce mică dinăuntru mi-a spus: nu mai fi o fetiță, ești un bărbat Gillette — iar tata, din fotografia de pe mormânt, părea să zâmbească aprobator.

Apoi m-am dus să-l vizitez pe Mario, un coleg din companie pe care îl cunoscusem în anii tatălui meu, și lângă el l-am găsit și pe Guido — toți trei în aceeași echipă de lucru, dar fiecare cu o personalitate diferită.

Mă respectau, țineau la mine, și orice prilej era bun ca să spună o poveste, o anecdotă, așa cum numai cineva care vine din vânzări știe s-o spună.

Apoi, într-o biserică — pentru că nu aveam voie să merg atât de departe, până unde erau de fapt înmormântați — mi l-am amintit pe Giuliano, prietenul meu și managerul de zonă care m-a format, și pe doctorul Di Tullio, directorul de vânzări al acelei Gillette Italia care a făcut compania mare, clădind oameni care n-au cunoscut niciodată oboseala și erau mândri să fie gladiatori înarmați cu lame.

Apoi, la încheierea zilei, m-am gândit la bunicul Camp. Nu-l cunoscusem niciodată personal — anii în care am fost amândoi activi nu s-au suprapus — dar trei lucruri ne uneau pe amândoi.

Eram vânzători, scriitori și francmasoni și, ca să închidem cercul, ne gândiserăm amândoi cum să construim sisteme care să schimbe lumea și oamenii din ea: el reușise fizic, eu încerc s-o fac cognitiv, și amândoi știam că fusese greu, dar nu imposibil — așa cum e mereu când se naște ceva nou.

Adio tuturor oamenilor Gillette.