NIMICUL DE CARE AVEAM NEVOIE

Soția mea, Elisabetta, a hotărât să plece în vacanță cu fiica mea Giorgia, împreună cu fratele ei Michele și cu soția lui, Cinzia.

Destinația lor era casa unui văr din Sicilia, unde urmau să petreacă cinci zile refăcându-se după stresul vieții de zi cu zi.

Înainte să mă lase singur, pe lângă responsabilitatea de a avea grijă de labradorul meu american, care avusese cândva o prietenă la Napoli și prinsese accentul canin local, au avut grijă să-mi spună că în cămară era de toate. Mi-au mai lăsat și cincizeci de euro pentru eventuale cheltuieli zilnice în plus și mi-au spus clar că, la întoarcere, se așteptau ca locuința să fie în ordine perfectă și să nu semene cu o zonă de dezastru casnic.

Sunau în fiecare zi. Amândouă erau îngrijorate pentru câine. Mâncase? Băuse destulă apă? Ieșise la plimbare? Își făcuse nevoile? Își găsise companie?

La un moment dat le-am sugerat să-l sune direct pe el și să-l lase să le răspundă singur la întrebări, cu plângeri cu tot.

Cât despre mine, primeam doar din când în când câte o întrebare calmă din partea soției.

„Ai mâncat?”

Iar eu răspundeam la fel de calm.

„Da, iubirea mea.”

Ahahahahahahahahah.

Apoi a venit ziua întoarcerii lor.

Peste măsură de curioși, au intrat în casă.

Totul strălucea de curățenie. Bucătăria era imaculată. Niciun vas nu era la locul greșit.

Au fost atât de surprinși, încât au ieșit înapoi, s-au oprit pe hol și s-au întrebat dacă nu cumva intraseră în alt apartament.

Cumnata mea, fiică a unui ofițer superior de carabinieri, a inspectat temeinic locul crimei și m-a felicitat, întrebându-se totodată cum de fusese posibil așa ceva.

Tocmai când toată lumea credea că efectele speciale se terminaseră, ne-am adunat în jurul mesei din bucătărie și m-au văzut venind cu cei cincizeci de euro în mână, gata să-i înapoiez.

Privirile li s-au întâlnit. Ochii lor au purtat o conversație întreagă fără niciun cuvânt.

Întrebarea a venit imediat.

„N-ai mâncat?”

Iar eu am răspuns:

„Ba da, mulțumesc. Cel puțin de trei ori pe zi. Dar știam că nu am nevoie de nimic altceva. Nimicul mi-a fost de ajuns ca să trăiesc. Era tot ce-mi trebuia.”

Am zâmbit și am plecat singur la plimbare.

Pentru că succesul nu trebuie împărțit niciodată.

E ca înghețata. Fiecare recunoaște gustul pe propriul cer al gurii, chiar și atunci când e același gust pentru toți.