GILLETTE ITALIA A MEA, VĂZUTĂ DE APROAPE

A fi imprevizibil are avantajele lui, dar și unghiurile moarte — acele momente în care aștepți ca limpezimea să vină de la sine. Și vine. Trebuie doar să știi să aștepți. Ceea ce nu e un talent italian.

Niciun proiect din amonte, nicio planificare. E o muncă rezervată celor plătiți regește ca să pară chibzuiți, în timp ce datele reale rămân legate de instinct și intuiție — două valori absolute, fără să uităm niciodată că suntem fii ai unor femei capabile. Să nu uiți niciodată asta.

Americanii îi spun cu ușurință work in progress. Noi, italienii, nu avem viziune managerială și, după două mii de ani, încă ne apărăm pozițiile — certându-ne pe cine ce a avut, dar niciodată cu adevărat pe cine ce a avut — invocându-i pe romanii antici: constructori pricepuți de apeducte și latrine, maeștri ai supunerii, dominației, uzurpării, discriminării, învăluiți în distracție și orgii fără sfârșit, multe vicii și puține virtuți. Un popor care l-a pironit pe cruce pe colegul sosit acum două mii de ani purtând un cuvânt, o carte — niciodată ca să vestească venirea lui Bezos și a Amazon, ci doar ca să arate cum se construiește și se deține o afacere pe pielea altuia.

Un popor care, până la urmă, a pierdut totul și ne-a lăsat doar pisoarele publice și pe Meloni la guvernare — luptându-se cu ursul american, refuzând încă să recunoască faptul că a pierdut în fața unei femei încă de la naștere, doar pentru că el a supus odată o femeie frumoasă cu bani.

Ce nu știe el este că aparenta supunere a unei femei e adevărata cucerire ascunsă — care poate fi citită doar de un bărbat evoluat, cu buzunarele goale. Și în timp ce capitalul lui tot urcă și crește, ea îi optimizează puterea între propriile mâini, ținând exact cât poate cuprinde, așa cum un crupier lucrează la o masă de cazinou.

Italia. O țară în care vii pentru o vacanță de douăzeci de zile, mănânci bine, apoi pleci imediat.

Pentru că nu e un loc pe care să-l recomand.