CE N-A VĂZUT NIMENI

Adesea femeile sunt cele care, când se întâmplă să treacă pe lângă un cuplu — de orice vârstă —, ajung să-l declare nepotrivit, iar comentariul următor e mereu același: i-ai văzut pe cei doi care tocmai au trecut? Cât de urâtă e ea — cum naiba a pus mâna pe tipul ăla chipeș?

Îndoiala și curiozitatea le devorează, pentru că calitățile nu sunt niciodată evidente, iar cantitățile nu sunt niciodată declarate — ca o dubă blindată escortată de mașini de poliție: nimeni nu știe vreodată ce transportă.

Cam ca scrisul meu. Hahahahahah.

Exact pe această idee s-a construit felul meu de a cunoaște oamenii. Într-atât, încât într-o seară, la etajul doisprezece al unei clădiri din oraș, pe terasa unde se ținea o petrecere cu dans, a venit la mine o fată înaltă, solidă, transpirată, și m-a invitat la un dans lent.

Băieții din jurul meu se uitau — nu pentru că aș fi fost mai bun decât ei, ci ca să vadă cum voi reacționa, pentru că aproape toți o refuzaseră deja. Eu nu știam asta.

Odată ce conversația a început în timpul dansului, respirația ei nu era dintre cele mai plăcute, dar m-am prefăcut că nu observ. Am dansat împreună toată seara, iar eu am ascultat. Apoi m-a rugat s-o conduc acasă; îi era frică de motocicletă, așa că am mers pe jos doi kilometri ca să-i fac pe plac.

M-a sărutat pe obraz și mi-a spus că ne vom vedea a doua zi, dar înainte să mă lase mi-a spus că apreciase faptul că nu făcusem nicio avansare.

Am mers pe jos cei doi kilometri înapoi până la motocicletă, cu seara — și cu celelalte fete de pe terasa aceea — încă umblându-mi prin cap, și cumva am reușit.

Prietenii mei mă așteptau; voiau să știe cum fusese. Știind că nu mi-a plăcut niciodată să vorbesc despre mine, le-am spus doar: e o fată de treabă.

Dar știi cine e? Nu.

E fiica directorului celei mai mari uzine de construcții mecanice din sudul Italiei. Plină de bani.

Și?

Au rămas înmărmuriți. M-am urcat pe motocicletă și m-am dus acasă.

Cinci zile mai târziu am dat întâmplător peste ea într-o cafenea din oraș, dar era altfel, se schimbase.

M-a întrebat de ce n-o căutasem — la urma urmei, știam unde locuiește și până acum aflasem cu siguranță cine erau ea și tatăl ei.

Am zâmbit și i-am spus: dar tu știi cine naiba sunt eu?

S-a oprit, cu ochii mari, uimită, și a răspuns cu un fir de voce: cine ești?

Sunt doar tipul de la petrecere care a dansat cu tine și apoi te-a condus acasă.

Astăzi, după patruzeci și cinci de ani, suntem încă prieteni. S-a măritat și e deja bunică; ne sunăm și ne trimitem salutări, iar după atâta timp mi-a citit narațiunea și a descoperit cine sunt.

Cineva despre care nu te aștepți să existe, dar care le face pe toate femeile lumii să danseze.