JEFF BEZOS ȘI COMBUSTIBILUL

Telefonul, cândva un simplu mijloc de comunicare, a devenit treptat un mod de a împărtăși, de a vorbi, de a trimite mesaje. Iar mobilele au întrecut telefoanele fixe. Toată lumea avea nevoie să vorbească. Ca să anunțe ce?

Dacă soțul mai era acasă și când avea să plece, ca soția să-și poată primi amantul. Cineva pe care nu-l cunoștea nimeni. Sau obișnuitul prieten al familiei care venea în weekend.

Apoi soneria a fost mereu un semnal intimidant pentru oricine era pe cale să facă ceva ieșit din comun. Și au apărut mesajele tăcute: WhatsApp, Telegram, Signal, Messenger, Direct, Viber, WeChat, Skype. Ca să schimbi mesaje, fotografii, videoclipuri, tot felul de situații. Și multă vreme asta le-a ajutat și pe autoritățile judiciare să-și construiască dosarele și să se asigure că vinovații nu rămân nepedepsiți.

Dar tocmai când totul părea să meargă perfect, am început și eu să le trimit prietenilor povești, ca să-mi împărtășesc experiențele și să-i fac să zâmbească și să se gândească. Numai că eu nu eram Amazon și nici Pornhub. Iar eșecul a fost doar primul început adevărat al unui succes anunțat.

Apoi, fără știrea mea, o femeie din Napoli a strâns o arhivă de 300 de povești. Într-o zi mi-a spus la telefon: „Mă duc la un prieten editor din Napoli. Îi dau poveștile ca să facă o carte, și pe urmă vedem.”

Am zâmbit. Dar răspunsul meu a fost: „Orice s-ar întâmpla, vom împărți mereu totul pe din două.”

M-a privit cum se uită o mamă la mezinul ei, cel despre care crede că are nevoie de cea mai multă afecțiune doar pentru că s-a născut ultimul. Dar numai mamele știu că, la atenție, mezinul vine primul.

Trei luni mai târziu m-a sunat să-mi spună că editorul respinsese proiectul. Găsise repetiții, dăduse peste informații de pe web. În câteva cuvinte, printre rânduri, îmi spunea că sunt un impostor care copiază. S-a justificat spunând că era un gen de literatură nepotrivit pentru piața actuală, de pionierat, ceva ce el nu ar fi publicat.

Așa că i-am cerut prietenei mele o copie a fișierului ei, cu cele 300 de povești ale mele. Mi-a spus că o supratensiune urâtă îi arsese hard diskul și că nu mai avea nicio copie.

I-am mulțumit. Și în 15 zile am rescris toate poveștile, cu răbdarea care m-a deosebit mereu și cu un singur gând ca să pornesc: un refuz este doar o promovare ca să faci mai bine și mai mult.

M-am adresat unui editor italian, care mi-a produs și publicat prima carte: fără experiență, am ascultat sfatul unor oameni care scriau de mai multă vreme decât mine, am plătit 1.500 de euro și am primit cele 50 de exemplare gratuite prevăzute în contract. Cartea a ieșit pe toate canalele editoriale și se găsește și azi, deși, în ciuda somațiilor legale, nu mi s-au plătit niciodată drepturi de autor.

Atunci am început să înțeleg că bandiții coborâseră din diligență și, fără ca cineva să observe sau să-și dea seama, se instalaseră în birouri, numindu-se editori. Vorbesc exclusiv despre editorii cu care am avut de-a face direct, fără să-i numesc.

Trebuie să urmez sfatul avocatului meu, pentru că, dacă aș fi scris „toți editorii”, ar fi sosit primele procese. Aș fi jucat jocul lor, nu pe al meu. Hahahahaha.

Am crezut că e un fenomen italian, așa că m-am dus în America, unde am publicat 14 cărți de 150–210 pagini, aflate și azi la vânzare, inclusiv pe Amazon. Dar n-am văzut niciodată drepturi de autor, iar cărțile au rămas la vânzare chiar și după ce mi-am retras permisiunea de a le distribui.

Dar fiind calabrez, cap tare, am căutat alte confirmări, iar ceilalți editori cu care am avut de-a face direct au urmat toți același tipar: au luat cărțile, le-au publicat și au încasat banii, nu mi-au plătit drepturi de autor și nu au retras publicațiile, în ciuda cererilor mele de autor independent.

Apoi, într-o zi, am ajuns la AMAZON: ȘEFUL EDITURILOR.

Aici jocul a ajuns aproape imediat la capătul liniei. După ce publicasem 40 de cărți în 7 zile, a fost publicată cartea nr. 41 și, la doar o oră după aceea, au sosit 10 e-mailuri. Amazon m-a acuzat că îi manipulez algoritmul, mi-a blocat contul și mi-a spus că nu va plăti niciun drept de autor pentru cărțile pe care le publicasem. Pe scurt, cum aș spune eu, le detonasem algoritmul. Dar nu inventasem vânzările: 12 prieteni de-ai mei, oameni identificabili după nume și prenume, îmi cumpăraseră cărțile tocmai ca să pot face o verificare concretă a vânzărilor. Și, așa cum am trăit și am documentat, după blocarea contului cărțile mele au rămas disponibile și au continuat să se vândă încă 60 de zile, fără ca drepturile de autor corespunzătoare să-mi fie plătite. Primul meu succes: i-am dat lui Bezos bani ca să-și alimenteze iahtul.

Apoi, ca să confirm ce se întâmplase înainte, am făcut un test cu un editor european, STREETLIB, care a publicat 100 de ebookuri în șase limbi în 30 de zile. Au ajuns imediat pe toate piețele și în toate universitățile europene și au vândut peste 1.365 de exemplare la 13,90 euro în mai puțin de 50 de zile.

Când am început să public mai mult, mi-au spus că ei plăteau ISBN-urile pentru primele 100 de ebookuri și că pe următoarele va trebui să le acopăr eu.

M-au întrebat și dacă vreau să extind distribuția la alți comercianți, ca să fac oferta mai atrăgătoare.

Susțineau că ISBN-urile serveau la protejarea autorului. Dar un ISBN identifică o ediție a unei publicații; nu protejează dreptul de autor. Pentru mine, a-l prezenta drept protecție pentru autor era o minciună. Iar afacerea construită în jurul gestionării ISBN-urilor și al publicării, așa cum am trăit-o eu, ajungea să servească interesele editorului, nu pe ale mele.

Am trimis un e-mail certificat în care le ceream să retragă toate cărțile de pe piață și le spuneam că pot păstra toți banii, inclusiv drepturile de autor deja câștigate și cele care urmau să se acumuleze, ca să-i poată face afacerii lor o injecție bună de fonduri.

Și atunci am hotărât să fac totul singur. După un prim site de exercițiu s-a născut cel actual, tot ca autor independent, fără sponsori și fără protecție.

A fost ca și cum m-aș fi dus la școală, dar aveam doar 60 de ani și voiam să înțeleg ce fac. Apoi am dat de ALPHABET, dar habar n-aveam cine dracu’ erau. Am crezut că e o școală pentru analfabeți condusă de un indian și, la urma urmei, nu greșeam de tot, pentru că pe drumul meu, dacă voiam să învăț, trebuia să folosesc codul binar (0–1), nu sistemul zecimal uman (0–1–2–3–4–5–6–7–8–9): singurul mod de a reuși era să demonstrez contrariul.

Într-o carte există o narațiune, o poveste, o întâmplare, construcția, paginarea, coperta, traducerea. Și apoi?

Webul, dacă îți dă atenție, dacă te ia în serios, dacă nu te crede un bandit, îți dă valoare și te indexează în timpul lui. Și apoi ce se întâmplă?

Cine este webul?

BING, GOOGLE, YANDEX, YAHOO. Dacă ești acolo înăuntru, chiar poți spune că fiecare casă în care se fierbe laptele dimineața la micul dejun este aceeași casă care te citește.

Altfel trebuie să te mulțumești cu rețelele sociale, unde oamenii spun povești despre vecinul lor. Asta face știrea.

Dacă vrei apoi să vinzi, trebuie să plătești înainte să încasezi. Pare contrariul comerțului, dar e doar cod binar.

Începi cu campanii ADS, publicitate, rețele sociale, consultanți, agenții și împarți cu alții ce produci, fără să știi sigur ce o să-ți ajungă în buzunar.

E ca și cum te-ai duce la cazinou: știi cu câți bani intri, dar nu vei ști niciodată cu câți vei ieși, iar patronul cazinoului nu pierde niciodată.

Dacă nu vinzi și îți dai munca gratis, ești o problemă. Iar cât de mare problemă ești se măsoară doar după opera pe care o produci, cum o produci și când o produci.

Iar valoarea poveștilor tale, valoarea despre care crezi că te va ajuta să te promovezi, e uitată. Chiar și atunci când calitatea editorială a conținutului e de 9 din 10.

Nu intri în format. E ca și cum ai intra într-un magazin de pantofi și ai cere mărimea 99, în timp ce webul și întreaga industrie editorială ajung cel mult la mărimea 50, și nu pentru toată lumea.

Și atunci cauți sfaturi. Ești singur. Familia ta e dușmanul pentru că nu înțelege, prietenii tăi sunt doar o splendidă gelozie deghizată în bunăvoință, iar dușmanii tăi sunt de fapt spectatorii care te admiră în tăcere.

Apoi, prostește, cauți refugiu în ce are de spus inteligența artificială. Ești inteligent; știi cum funcționează sistemele astea. Ai 10 dintre ele ca să vezi dacă tiparele lor se aliniază, și sunt zile în care îți spun de ce mergi mai departe și zile în care îți spun că nu poți continua, pentru că toată lumea se teme de cei puternici și nimeni nu se ridică împotriva sistemului.

Dacă ar fi fost cu adevărat așa, n-ar fi existat niciodată războaie, singurele acțiuni care ne garantează pacea. O să crezi că e absurd: recitește istoria omenirii și o să fii surprins să vezi că e cum îți spun.

N-A FOST NICIODATĂ CU ADEVĂRAT UȘOR, dar amintește-ți mereu că n-a fost niciodată imposibil, iar femeile recunosc mereu asta, și doar la oamenii capabili.