MANAGERII P&G NU SE CONTRAZIC NICIODATĂ

După acel test de la Catania am devenit prieteni buni. I-am dat chiar să-mi boteze unul dintre fii — Vincenzo, care purta numele tatălui meu —, iar relația noastră a rămas bună, sănătoasă, adevărată.

Dar el a rămas un om P&G până în măduva oaselor și, ori de câte ori vizita un client, își arăta mușchii ca și cum ar fi condus încă linia întâi. Odată era cât pe ce să fie dat afară din birourile unui centru de distribuție, pentru că ridicase vocea până la țipăt, și numai intervenția mea a adus lucrurile din nou sub control.

Nu rata nicio ocazie să mă critice, dar am înțeles imediat de ce: trăgea de pârghia emoțională — genul potrivit de provocare creativă — ca să vadă cum reacționez. Dar eu eram fiul tatălui meu, iar prezența lui a rămas mereu cu mine, veghind.

Între noi n-a existat niciodată o rivalitate adevărată — cine era mai bun, cine era mai capabil —, dacă nu cumva tocmai pentru că lucram amândoi pentru același scop final, nu pentru două companii diferite.

Într-o zi a avut o idee genială: să meargă la mănăstirea cartuziană din Serra San Bruno, în provincia Vibo Valentia, și să le vândă aparate de ras călugărilor cu barbă lungă. Era felul lui de a arăta cine e.

L-am dus cu mașina, dar am rămas afară, la porțile mănăstirii. A ieșit după două ore cu o comandă de lame și aparate de ras în valoare de 300 de euro. Denumirea firmei: Roman Catholic Church. Țară străină: Vatican City. Altă adresă de livrare: Mănăstirea Fraților Capucini.

Era încântat, profund mulțumit, și a trebuit să sune la Milano ca să introducă comanda manual, pentru că sistemul nostru nu avea cum să proceseze o comandă de vânzare pentru un stat străin. Pe deasupra, uimise toată compania.

Dar nu s-a lăudat niciodată — nu era în firea lui profesională. Reușise imposibilul și asta a făcut zgomot: sediul central din Milano a anunțat-o întregii forțe de vânzări din Italia. Eu n-am spus nimic. Am luat act de fapt și am tăcut.

Opt zile mai târziu, logistica a emis un aviz de retur al mărfii: mănăstirea respinsese comanda, iar el era furios.

Când s-a întors să afle de ce, i s-a spus că secretarul fusese cândva, în tinerețe, vânzător pentru o firmă italiană — mereu convins de principiul „cumperi cu 100 și vinzi cu 300”. A spus că aplicase un adaos de 3%, și asta le-a spus totul: nu era omul potrivit pentru treaba asta. Și-au cerut scuze.

Nu s-a mai vorbit despre asta, niciun comentariu oficial. Ce a rămas pe coridoarele birourilor a fost o singură replică: gluma cu marja de 3%.