CĂLĂTORIA SPRE BIC LA PARIS

Îmi planificasem călătoria și o anunțasem pe Chanel că voi ajunge la Paris în trei săptămâni.

În afară de această unică informație, ea a rămas discretă și rezervată, o franțuzoaică tipică. N-a mai întrebat nimic.

Momentul plecării mele urma o logică foarte precisă.

Urma să primesc pensia lunară de 351 de euro și cu banii aceia aveam să pot pleca. Adevărata întrebare nu era dacă pot merge, ci cum.

Am sunat un prieten care conducea în mod regulat camioane internaționale și ne-am înțeles să mă ia cu el.

Înainte să accept, însă, trebuia să știu ce transporta. Dacă remorca se nimerea să fie încărcată cu animale, ar fi trebuit să suport mirosul.

Mama Gillette n-a fost niciodată flexibilă cu copiii ei într-o privință: problema nu stă niciodată în minte; există doar în acțiunile care creează soluții.

Pentru cazare, găsisem o cameră la comun chiar la marginea orașului. Costa doisprezece euro pe zi.

Locul era lângă ultima stație a liniei de metrou, iar transportul până în oraș avea să coste doar trei euro pe zi.

Șederea mea nu avea să dureze mai mult de trei zile, nu din alegere, ci din planificare.

Până când prietenul meu, șoferul de camion, avea să-și termine livrarea la Bruxelles, eu aveam să fiu deja gata de drumul de întoarcere, iar de data aceasta nu aveam să-mi mai fac griji pentru ce se nimerea să transporte.

Ziua plecării a sosit în sfârșit.

La două dimineața, soția m-a întrebat unde mă duc.

M-a văzut stând acolo cu un troler, îmbrăcat în haine obișnuite.

I-am spus că mi se oferise ocazia să particip la o întâlnire legată de muncă, deși habar n-aveam ce rol mi s-ar putea oferi.

Mă așteptam ca, având în vedere calificările mele, cea mai înaltă poziție disponibilă să fie probabil cea de magaziner.

N-aveam să aleg nimic. Aveam doar să accept, dacă îmi plăcea.

Eugenio parcase camionul la intrarea în drumul care ducea spre casa mea.

Cum am ajuns la el, prima mea grijă a fost să aflu ce transporta.

N-o să-ți vină să crezi. Remorca ducea plastic destinat BIC Belgium, unde avea să fie folosit la fabricarea pixurilor.

Ahahahah.

În cele treizeci și două de ore de drum de la Reggio Calabria la Paris, ne-am oprit doar în stațiile de pe autostradă pentru combustibil, mâncare și toaletă.

Între timp, Eugenio tot schimba documentele tahografului. De fiecare dată când o făcea, pe acte apărea numele altui șofer. Mereu Eugenio era la volan. Și totuși sistemul înregistra șase șoferi diferiți.

Doar asta era de ajuns ca să înțeleg că mă aflam într-un sistem care nu funcționa cum trebuie și că aceasta era singura soluție pe care o găsiseră oamenii ca să reducă costurile.

În cele din urmă am ajuns la periferia Parisului.

Eugenio m-a lăsat lângă o stație de metrou, aceeași stație pe care trebuia s-o găsesc din nou când avea să vină vremea să mă întorc acasă.

M-a întrebat unde mă duc.

I-am răspuns: „Mă duc să mă întâlnesc cu niște femei.”

S-a uitat la mine și a spus: „Puterea sexului.”