MĂNĂSTIREA DIN PARIS ÎNAINTE DE BIC

A durat doar cât să ajungă camionul la destinație, apoi Eugenio m-a poftit să cobor.

Mi-a confirmat că, trei zile mai târziu, exact în același loc avea să mă aștepte din nou pentru drumul spre casă.

Am scos telefonul și am căutat locul unde urma să petrec noaptea. Distanța era de 3,6 kilometri.

Așa că am pornit pe jos, gândindu-mă la fapte, la întâmplări și la ciudatul șir de împrejurări care mă aduseseră acolo, fără să-mi pot ascunde câte un zâmbet, în timp ce așteptam să ajung la cazarea mea în comun.

Când am ajuns în sfârșit, clădirea arăta neobișnuit. Era un amestec de biserică, moară și depozit agricol.

Dar eram în Franța. Lucrurile care italienilor li se par bizare sunt considerate adesea perfect firești acolo. Sau, cel puțin, așa credeam eu.

Am apăsat pe interfon. În locul unei sonerii, am auzit dangătul unui clopoțel, de felul celor care se folosesc în biserici când se dă împărtășania.

A apărut un bărbat scund. Chel. Cu barba neagră. Îmbrăcat în rasă de călugăr.

I-am explicat că făcusem o rezervare și că plătisem deja online. Mi-a luat actul de identitate, a verificat datele, mi-a dat cheia dulăpiorului numărul trei și un bilețel cu parola de Wi-Fi, apoi m-a condus spre camera comună.

Pe drum m-a întrebat ce mă adusese la Paris. I-am răspuns: „Femeile.”

În clipa în care am spus-o, am avut imediat senzația că ceva îmi scapă. Dar ce anume?

A mers mai departe, înaintea mea. Câteva clipe mai târziu a deschis o ușă mare și m-a poftit înăuntru.

Am intrat în ceva ce semăna cu un depozit, cu șaizeci de paturi suprapuse și doar două băi. Femeile în dreapta. Bărbații în stânga.

Nici măcar în timpul serviciului militar în Italia, în 1984, nu trăisem ceva cât de cât asemănător. Cel mai mare dormitor de cazarmă pe care îl văzusem vreodată avea douăzeci de oameni.

Aici, în schimb, colegul meu de acum două mii de ani părea hotărât să-mi trimită încă un mesaj: „Frega, încă n-ai văzut nimic.”

M-am trezit într-un târg de oameni din toate națiunile și din toate tradițiile. Nu era o cameră comună. Nu era un hostel. Era cu totul altceva.

În Italia, un asemenea loc ar fi stârnit indignarea publicului, ar fi atras anchete ale procurorilor și ar fi umplut știrile. Aici? Perfect normal. Bine ai venit în Franța.

Și totuși, instituția era de natură catolică, iar eu voiam să înțeleg cum putea exista așa ceva.

Până la urmă am aflat că aparținea unei congregații religioase conduse de un ordin catolic al cărui cardinal fusese cândva excomunicat de Vatican pentru că refuzase să se adapteze formatului stabilit.

Așa că își crease un sistem al lui.

După ce mi-am conectat telefonul la rețeaua de Wi-Fi, a sosit un mesaj de la Chanel. Mă întreba dacă am ajuns cu bine, la ce hotel stau, și mă anunța că, dacă îi dau adresa, va veni personal să mă ia a doua zi dimineață pentru întâlnirea noastră.

I-am răspuns că ajunsesem doar de puțin timp. Călătoria decursese cât se poate de bine. Iar cât despre hotel, acesta pusese amabil la dispoziție o mașină cu șofer, așa că a doua zi dimineață aveam deja cu ce să mă deplasez. I-am mulțumit totuși pentru ofertă.

În seara aceea, în sala comună, s-a întâmplat ceva neașteptat. Un grup de oameni de origine indiană și un alt grup din Brazilia ascultau aceeași muzică, în același timp.

Cu cât ascultam mai mult, cu atât mi se părea mai cunoscută. Apoi mi-am dat seama de ce. Erau pe gillettenarrative.com.

Asta voise colegul meu de acum două mii de ani să văd. Și m-a făcut fericit.

A doua zi dimineață, după ce mi-am parcurs pe jos cei trei kilometri, am luat metroul spre Champs-Élysées și am ajuns cu mult înainte de ora stabilită.

M-am oprit în fața intrării. Pentru o clipă m-am întrebat dacă fac ceea ce trebuie.

Răspunsul a fost da. Pentru că nu ceream bani nimănui. Și eram liber să ascult lumea.