PAUZA REVELATOARE DIN LONDRA DOAMNEI WILKINSON

Ziua următoare a fost una de libertate deplină.

Nicio întâlnire.

Niciun program.

Niciun șofer.

Nicio ceremonie.

Am străbătut Piccadilly Circus, iar privirea mi-a alunecat mereu în aceeași direcție.

Soho.

Când eram mai tânăr, fusesem primit în acele locuri.

Nu doar ca client.

Și ca observator.

Un oaspete binevenit.

Binevenit pe față.

Odată cu trecerea anilor, am învățat că slăbiciunile nu trebuie ascunse.

Trebuie înțelese.

Și, când nu fac rău nimănui, pot fi chiar hrănite cu lucrurile care ne aduc plăcere.

Mergeam fără grabă.

Londra părea mai liniștită ca de obicei.

Poate se schimbase orașul.

Poate mă schimbasem eu.

Sau poate era pur și simplu influența lui Maggy.

De când o cunoscusem, fiecare stradă părea să spună o poveste.

Fiecare clădire părea să păzească o amintire.

Fiecare colț al orașului părea să aparțină cuiva care nu mai era acolo.

Pentru prima oară, nu vizitam Londra.

O ascultam.

Și, traversând Piccadilly Circus, printre lumini, turiști și vechile fantome ale tinereții mele, am știut că aceasta nu era o zi de odihnă.

Era doar pauza dintre o lecție și următoarea.

Pentru că a doua zi urma s-o revăd pe mătușa mea.

Și, odată cu ea, cel mai probabil, încă o bucată dintr-o poveste pe care nimeni nu terminase încă de spus.