BILANȚUL GILLETTE

Cel mai faimos bilanț este cel al statului, condus de o singură obsesie: să țină reflectorul fixat pe același punct — zonele slabe.

Datoria publică rămâne mereu în pole position, ca un pacient destinat să trăiască veșnic. Nu moare niciodată. Este condamnată la eternitate.

De fiecare dată când oamenii spun: „Suntem în necaz”, urmează același apel: e timpul ca toată lumea să schimbe viteza, să muncească mai mult, să devină mai responsabilă. Nu mai putem continua așa. Fraza obligatorie este mereu aceeași: trebuie să ne punem ordine în treburi.

Sună ca un act colectiv, național, de responsabilitate. Totuși, impactul lui se stinge în câteva minute, ca și cum n-ar avea nimic de-a face cu noi.

Și cu toate acestea, cuvântul răsună în jurul nostru, purtând greutatea a ceva cauzat, chipurile, de alții, în timp ce noi rămânem spectatori într-o realitate în care putem schimba canalul oricând vrem.

Apoi sunt bilanțurile organizațiilor: instituții, asociații, corporații. Scopul poate fi diferit, dar întrebarea finală rămâne neschimbată:

Am făcut treabă bună sau am fi putut face mai mult?

Rareori un manager adevărat prezintă un bilanț care să scoată în evidență pierderile până în cele mai mici detalii și să atribuie răspunderea fiecăruia. Când lipsesc răspunsurile, explicația devin factorii externi, ca și cum vinovatul ar fi niște vânturi potrivnice misterioase, pe care nu le-a așteptat nimeni și pe care nimeni nu le poate identifica.

Și, în sfârșit, există bilanțul familiei.

Apoi, într-o zi, începi să-ți numeri propriii ani. Anunțurile mortuare îți amintesc că oamenii mor, iar vârsta nu e nimic altceva decât o dată pusă undeva într-o viață.

Atunci sosește bilanțul tău personal.

Cel în care doar tu ești răspunzător de felul în care ți-ai petrecut timpul — și doar tu știi cu adevărat randamentul acelei investiții.

Fără să mă aventurez în psihologie sau filozofie — nu sunt nici doctor, nici profesor — aș vrea să împărtășesc ultimul meu bilanț:

Bilanțul meu ca scriitor

Cifrele vorbesc de la sine. Nu e nevoie de niciun comentariu.

Și apoi sunt oamenii.

Cititori care sosesc firesc, unul după altul, fără publicitate, fără campanii, fără strategii.

Ce s-ar mai fi putut face?

Probabil nimic.

Nu pentru că drumul s-a încheiat, ci pentru că totul s-a petrecut firesc.

Iar când natura creează, lumea păstrează.